Ma impiedic la fiecare pas. Julesc varfurile pantofilor si cateodata chiar cad. Ma lovesc, strang din dinti si caut sa ma ridic singura, refuzand cu inversunare mana indreptata spre mine. Mi se spune ca nu sunt indeajuns de atenta si ca, daca probabil as arunca cate o privire in jos mi-as scuti sufletul de efortul de a se repara. De fiecare data cand in mine moare cate o femeie, in locul ei se naste o alta...insa niciodata cea care trebuie. In jocul cu oglinda mi-am repetat in fiecare moment ca cea mai noua este cea adevarata si imi spuneam asta abia dupa ca imi creionam cate un suras fugar si imi inventam povestile. Imi sterg zambetul in fiecare seara si abia dupa ce sting toate luminile am curajul sa ma privesc din nou in oglinda. Dar atunci nu mai vad nimic. Nici macar urmele cazaturilor vechi, nici macar arsurile degetelor ce m-au atins vreodata si uit toate povestile. Doar pe intuneric imi amintesc povestea adevarata si in fiecare noapte o ingrop mai adanc sperand ca va disparea la un moment dat.
Dimineata imi desenez zambetul si abia apoi am curajul sa ma privesc in oglinda. Deschid usa, pasesc apasat, grabesc pasul, respir sacadat, nu iubesc niciodata si privesc drept in fata. Da ,stiu, nu privesc in jos de teama ca as putea pierde multimea. De multe ori loviturile m-au costat si de multe ori am capitulat inainte ca razboiul sa inceapa. Si da, as prefera cad de o mie ori, daca as sti ca uitandu-ma in jur m-as putea impiedica de privirea ta.
Finalul este opocal, prin simplu fapt ca emite speranta.
RăspundețiȘtergereSperanta, cumva ar putea contrazice tot postul tau.
Cineva important pentru mine, spune : greutatile sunt facute sa cada pe tine si nu tu pe ele, sunt facute sa fie duse inspate, important e sa nu le duci in fata.
Acum, am sa citesc toate postarile:))