Cele mai grele momente de suferinta, cele mai crunte raceli sufletesti le traiesti alergand dupa fericire. Si intotdeauna fericirea are anotimpuri. Poate sa vina primavara in mijlocul lui decembrie la fel cum poti ingheta de tot in mijlocul verii.
Primavara vine mereu zambind , in timp ce crosetezi cuminte pe marginea vreunui drum vise stiute doar de tine. Infloresti cu un zambet, si stralucesti din priviri asteptand sa ti se parguiasca sufletul. Vara arzi pe interior si cumperi pe credit sperante pentru doi. E primul pas catre falimentul unui suflet…si atunci incepe toamna. O toamna cu resturi aramii cazute pe jos, ce fosnesc dureros sub pasii altora , stralucirea care dispare si frigul. E momentul in care iti cauti hainele groase, pe care le-ai aruncat atunci cand ai crezut ca primavara aluneca intre minus si plus infinit. Si chiar daca pe fereastra poti vedea frunzele verzi si florile din gradina, in tine a venit deja iarna…
Ti-e frig nu? Poate incerci sa te acoperi cu haine multe…crosetate primavara…sa poti uita de gripa sufelteasca pe care o lasa in urma oamenii rai , genul acela de oameni in urma carora incep sa-ti creasca gheare si colti ascutiti cu care sa oferi durere in avans. Intre platosa de metal cu care ti-ai imbracat sufletul si cele doua paltoane aruncate pe fuga peste tine, incerci sa-ti aduni gandurile intr-un punct sa poti pasi mai departe…catre bucata aia de pamant unde pomii abia infloresc. Dar e absurd sa faci asta cand ai coburi de suflet imprastiate peste tot…e ca si cum ai putea sa privesti soarele cu ochiul liber printre nametii mari de zapada.
