joi, 29 decembrie 2011

RETROSPECTIVA 2011

       Inclin sa cred ca cei de la Taxi aveau dreptate “Stele care cad nu pier”. Ma gandesc la asta in timp ce butonez nervos telecomanda. Peste tot reprospective si e perioada in care toata lumea face liste cu promisiuni, realizeaza din ce in ce mai putin din ce promite, arunca cu declaratii de forta si impinge pieptul inainte catre un 2012 plin de beculete, leduri si  scantei. Eu contorizez  stelele: vreo cateva au cazut , s-au nascut in locul lor altele, lucrurile nu mi-ai iesit intocmai ca in prospect. Ce a fost si ce nu a fost frumos intr-un an care s-a prelins ora cu ora, zi cu zi printre nori sau raze de lumina?

Ianuarie a fost luna in care am constientizat ca viata mea nu seamana  cu nici o proiectie scornita vreodata intre 1980 si 2011.

Februarie  ..da…deprimanta luna cu tot cu falsul Valentine’s Day, si nimic nu a schimbat asta. Frig, zapada, zambet desenat zilnic, Helene Segara (DA, iti multumesc pentru “Encore une Fois”) cu volumul la maxim si liniste

In Martie mi s-a parut ca aud pasarile peste tot dat de fapt era zgomotul crengilor. Zapada peste tot, gheata topita de buchete de flori,  mai mult zgomot, pasi sovaelnici catre…undeva…zambet larg…si totusi frig, frig, frig si iar frig.

Aprilie a fost scurt …am pasit apasat catre ceva nou…am lasat in urma TOT si am luat cu mine doar oamenii care au contat. Mi-am aruncat in bagaje cateva amintiri, mi-am redesenat povestea in imagini colorate si am lasat marturie promisiunea ca voi reveni ori de cate ori ma voi topi de dor

Luna mai a trecut fara sa se intample nimic…prea banala, prea fada, fara gust, fara miros

In Iunie mi-am implinit un vis. Am vazut-o !!!!  Am mirosit istoria de pe strazi, am memorat fiecare imagine…aveam o nuanta de obsesie vis-à-vis de ea. Poate avea cineva o explicatie logica a faptului ca eram atat de fericita intr-un sight-seeing bus , ca as fi putut privi ore in sir Coloseum-ul noaptea fara sa ma plictisesc, sau ca ma inunda veselia cand priveam multimea agitata din piatete sau din jurul cafenelelor?  Iunie a mai insemnat nebunie…tremur intens…emotie...furtuna nascuta dintr-o singura privire…alta eu…inceput .

Iulie si August le-am luat la pachet cu soare mult, somn si mai putin, renuntari ce au durat doar cateva secunde. Sunt lunile in care am agonizat cat sa plec si cat sa stau

Septembrie nu exista. In calendarul meu luna asta a disparut

In octombrie am aflat ca am chef de viata, ca sunt intr-o tranzitie spre nu stiu ce, o tranzitie care ar putea sa lase loc surprizelor. In octombrie mi s-a facut dor de soare si am realizat ca mi-a lipsit. M-am urat pentru ca am tot visat la vacanta, la soare infinit, la marea mea, la carti citite cu fire de nisip intre pagini, la lancezeala dulce pe sezlong, la mirosul vacante care a lipsit la apel. Am deschis ochii…si in jurul meu erau frunze uscate si mult frig.

Noiembrie si decembrie au trecut repede: soare desi afara era frig,  cald in suflet, nori trecatori, intrebari, luminitele de la capatul intunericului, mirosul de “acasa”, 1+1 =2, si pregatiri pentru retrospectiva

Amintirile cele mai frumoase sunt oamenii pe care i-am cunoscut, momentele cand am ras din tot sufletul, cele in care mi-as fi dorit sa plang dar mi s-a parut nedemn sa o fac, locurile pe care le-am vazut si cuvintele pe care le-am scris atunci cand sufletul dicta raspicat.

In noaptea dintre ani, faceti-va timp si lipiti pe frigider un biletel cu cele mai frumoase amintiri din 2011.






miercuri, 28 decembrie 2011

Despe aparente la sfarsit de 2011

         Fac greseala de a crede ca pot fi multitasking si ca pot face mai mult de doua lucruri in acelasi timp ( de multe ori e de ajuns si unul singur ca sa ma puna in dificultate) si cand e vorba de volan…clar nu ar trebui sa fac altceva decat sa-mi vad de drum. Mai incalc din cand in cand regula si ma trezesc cu mintea umbland hai hui prin cine stie ce cotlon. Azi a fost una din zilele in care m-am suprins gandindu-ma la lucrurile pe care le-am invatat anul asta.  Anul asta am invatat sa urasc superficialitatea.  Sa ridice doua degete sus cine nu a fost niciodata superficial si cine nu a judecat gresit un alt om neavand rabdare sa-l cunoasca, sa-i desluseasca misterele care se ascund in spatele privirilor sau a gesturilor ciudate uneori.  Mi-am adus aminte de cateva situatii cand am facut acelasi lucru.
       Spre exemplu colegul de liceu, pe care-l blamau toti profesorii pt ca ramanea corijent la minim trei materii pe trimestru. I-am pus eticheta “retardat” fara sa fii schimbat macar doua vorbe cu el. Ei bine “retardatul” era un geniu in programare si ne-a lasat pe toti cu gura cascata cand la sfarsitul liceului lucrarea lui de atestare profesionala in informatica a fost un programel care descifra semnalele morse trimise cu o lanterna spre monitor. Nu stiu ce s-a intamplat cu el dar mi-as fi dorit sa gandesc altfel.
     Ne grabim asadar sa judecam oamenii dupa aparente. Analizam in detaliu hainele, conduita, ne zidim adanc in minte prima impresie si ne incapatanam sa o pastram intacta fara sa facem un minimul efort de a darama zidul si de a vedea dincolo de el. In unele cazuri ochiul public poate provoca dezastre emotionale.  Faptul ca un om are o aparitie care rupe orice tipar nu inseamna ca se incadreaza la categoria “tampit”. Daca o femeie ajunge sa conduca un department intreg nu inseamna ca a luat contact cu asternuturile tuturor sefilor. Poate povestea ei este alcatuita din nopti de nesomn si zile muncite pana la epuizare.  Toti pornim pe un drum gresit, atunci cand aratam cu degetul un om imbracat altfel, care reactioneaza altfel . M-am jucat de cateva ori cu perceptiile celor din jurul meu.  Si daca paharul din mana mea continea un lichid colorat , sunt ferm convinsa ca in ochii lor eram o petrecareata hidratata corespunzator iar intr-ai mei o obraznicatura care bea doar suc de mere si se amuza copios in “jocul” asta.
       Am cunoscut oameni aparent verticali, care s-au dovedit a fi lichele, femei aparent sterse, ciudate dar care erau inteligente, generoase si foarte placute. Am cunoscut “sfinte” pentru care as fi renuntat la tot (slava domnului ca nu am facut-o) pentru ca s-au dovedit a fi fiinte mizerabile, superficiale si interesate strict de balanta unui cont din banca. Am cunoscut oameni imbracati mai mult decat modest dar care ascundeau genii si talente innascute.  Da imi este rusine uneori de presupunerile superficiale pe care le-am facut in anumite momente ale vietii.
      Incerc de ceva timp sa nu mai pun etichete. Insa din pacate inca mai am meteahna asta si ma trezesc vorbind. Inca am impresia ca actorii au personalitati la fel de sclipitoare ca si personajele pe care le interpreteaza, ca frumusetea de la TV exista si in realitate, ca barbatii frumosi nu-s pentru femeile normale, ca lucrurile bune sunt sanatoase, ca parintii sunt de vina pentru esecul copiilor lor, ca oamenii care zambesc mult sunt foarte fericiti sau ca toti cainii care latra sunt agresivi si periculosi.  Inca dau verdicte prostesti.
  
  In conzluzie propun sa nu admiram fatadele pana nu deslusim interiorul !!!!


miercuri, 14 decembrie 2011

Insiruire de Decembrie

       Frig, vant, caldura, zapada, brad, scortisoara, oamenii pe care-i iubesti, muzica in surdina, clinchet, surprindere, zambet, varfuri de munte, urme de pasi in zapada, rosu, verde, ciocolata, miros de “acasa”, noi. Asta pentru ca anul asta Mos Craciun nu are nevoie de Mastercard  , de hartie colorata sau fundite.






Arhitectura

        Ma chinui sa imi amintesc  primul castel de nisip. De fapt nu imi amintesc decat secunda in care valul l-a naruit. Nu imi amintesc numarul turnurilor, inaltimea zidurilor, imperfectiunea unghiurilor dar reusesc sa imi amintesc totusi numarul pasilor spre mare. Mintea mea a salvat doar secunda in care valul a luat cu el , in acel dute-vino ,TOT. Am crezut ca in fiecare  nou an ma voi familiariza cu arta de a construi ceva  in fata rasuflarii unei mari furioase. Am inteles ca uneori  fundatia nu era solida, ca peretii nu erau destul de drepti sau poate nu am reusit vreodata sa fiu un architect destul de priceput.
       Mi-a permis ultima oara sa proiectez colorat pe hartie castelul pe care mi l-am dorit. Mi-am permis chiar indrazneala de a-l infrumuseta cu arcade…intr-un mod agresiv de frumos. M-am apucat de treaba tremurand din toate zambetele…am pus fir langa fir, mi-am ranit degetele scormonind nisipul, si mi-am tocit mintea si privirea catre orizont…masurand valurile. Primele s-au oprit timid la marginea zidurilor si mi-am muscat buzele pregatindu-ma sa mai fotografiez o prabusire cu tot cu suflet. Am zambit toata cand vedeam neputinta marii de a ajunge la el, si am tresarit de incantare.  Mi-am spus ca sunt puternica si ca am nevoie de rabdare . Nu-mi mai simt de mult degetele amortite, si ma ustura privirea cu care masor, calculez si aproximez in fiecare secunda inaltimea valului, sperand ca voi mai castiga o zi, o saptamana, o luna. Castelul asta trebuie sa reziste !!!! Pentru ca de data asta mi-am zisit sufletul in el. Felicitari ! Oare aproape am reusit sa ma mai mint o data? Aproape!




vineri, 2 decembrie 2011

Autostrada emotionala

Traim intr-o epoca in care timpul alearga ametitor de repede, ne fugareste prin lume angrenandu-ne intr-o goana nebuna. In epoca asta iubirea debuteaza cu un relationship status pe facebook , like-uri acerbe si check in -uri simultane in diverse locuri. Inlocuim saruturile cu doua puncte steluta, ciopartind realitatea in care traim. Facem share gratuit, urlam  iubirea peste tot, si atunci cand ramanem fara glas constatam ca a murit de mult. Ne expunem viata nud, cersind confirmarile strainilor cunatificate in "doua puncte paranteza, doua puncte steluta, like, share, poke, poke back" 

       Fara sa vrem aducem comunicarea online la nivelul de autostrada emotionala si nu ne dam seama ca nu facem decat sa negam nefericirea circuland pe contrasens. Gradul de socializare se masoara in numarul de commenturi primite de la necunoscuti care ne admira pentru gramada de litere aruncat pe-un perete.  Ne invartim intre oferte promotionale de telefonie mobila in care comunicarea cu oamenii pe care ii iubesti e gratuita sau costa doar un cent pe minut. Cat noroc avem !!!

      Si daca tot am ajuns aici ar trebui sa inventim si o aplicatie de check in pentru suflete, pentru ca se pare ca doar asa le identificam pe cele mari. Suflete mici in oameni mari gasim peste tot si mi-am epuizat timpul pana la ultima secunda intelegand asta. Incercati sa intelegeti si voi !!!

joi, 17 noiembrie 2011

Am invatat

     Mi-au placut dintotdeauna culorile de la semafor pentru ca m-am simtit importanta deslusindu-le de fiecare data. Am incurcat uneori culorile am trecut pe rosu, mi-am aruncat sufletul pe contrasens dar am invatat ca e important verdele si ca doar atunci pot merge mai departe.Am invatat ca sunt importante persoanele care vin de nicaieri pentru ca nu le poti trimite acasa. Am invatat ca sunt frumoase biletelele albe lipite peste tot, pe frigider, pe masa, pe perna pentru ca m-au invatat sa astept, invatand sa descifrez spatiile dintre cuvintele aruncate in graba. Am invatat sa-mi placa drumurile cu obstacole si podurile nesigure pentru ca la finalul lor poti gasi paharul de nectar in asteptarea cuiva. Am invatat sa traiesc cu secundele in care imi pare rau, pentru ca in momentele acelea, tarandu-ma cu o mana, o am pe cealalta libera sa pot apuca clipa de speranta sau mana care sa ma ridice. Am invatat sa-mi placa imbrancelile din multime, pentru ca nu pot stii niciodata de care maini ma agat, si in sufletul cui am sa incap din greseala. Am invatat sa traiesc cu inchipuirile dinaintea somnului, pentru ca ele sunt de fapt repetitii ale viselor cu tine, care-mi fertilizeaza noptile pentru recolta   zilelelor fara dieta. Am invatat sa-mi placa imbratisarile in noapte pentru ca doar ele pot matura frunzele cazute din mine. Am invatat sa-mi placa fotografiile instantanee in care nu ai sum sa ascunzi o sclipire in privire, o lacrima sau un zamber , si certurile care scot din sertare induplecarea, iertarea si zambetele de dupa. Am invatat sa iubesc bucuriile care dureaza putin si care imi amprenteaza sufletul cu secunde de fericire si despartirile scurte care sugruma cu dor patimas . Am invatat sa iubesc cuvintele care nu se dau mai departe si imbldurile care vin din tot sufletul pentru totdeauna.Am invatat sa-mi placa secundele de tacere, pentru ca in lipsa cuvintelor pot vorbi cu degetele, mangaind, sau cu ochii , doar privindu-te. Am invatat sa-mi placa povestea mea pentru ca e singura in care imi pot distribui rolul principal ca la final sa devin pledoaria fericita a Cuiva care vine de Nicaieri si care nu va pleca Undeva. Am invatat atat de multe incat acum, la final, ma pot semna cu o majuscula misterioasa.





joi, 10 noiembrie 2011

O sa cresc mare !

           O sa cresc si intr-o zi nu va mai trebui sa pretind ca am facut-o deja. O sa cresc si o sa-mi trag scaunul de sub talpi fara sa ma mai simt atat de mica. Stiu insa un singur lucru: ca o sa cresc si nu o sa privesc de sus pe nimeni si nici nu am sa arunc zambete false celor mai inalti decat mine. Am sa cresc pentru ca asta e conditia esentiala a celor mari. Am sa cresc si nu o sa mai fie nevoie sa port cheia de gat. Nu o sa mai astept in spatele unei usi inchise si nu o sa mai fie nevoie sa sar pentru a depasi pragurile ci voi pasi apasat peste ele. O sa fiu destul de mare incat sa ma semnez cu o majuscula frumoasa, rotunjita si am sa-ti aduc aminte mereu ca si tu te-aai grabit sa ma vezi crescand.O sa cresc mare si o imi iau singura ceea ce vreau dar nu o sa uit niciodata ce-si doreste sufletul de langa mine. O sa ma fac atat de mare incat o sa umplu doar eu un suflet, care o sa-mi spuna ca mi-a pastrat locul de cand se stie. Am sa ma fac mare si o sa merg apasat fara a lovi cu stangul in dreptul si nici nu o sa arat cu degetul catre cei care nu fac decat sa stea pe loc. Am sa inteleg ca si mie mi-a placut cand eram mica lumea aceea cu cuvinte frumoase si suflete calde. O sa cresc mare si nu o sa mai plang vreodata pentru ceva ce nu-i al meu si nu o sa mai accept vreodata "imprumuturi".O sa cresc atat de mare incat sa raman asa, idiferent de marile agitate in care ma voi scalda, fara sa-mi amintesti tu de milimetrii in minus. O sa cresc mare si ai sa vezi ca am crecut, nu razand de greselile altora ci exersandu-le pe ale mele. Am sa cresc , dar nu foarte mare, ci indeajuns de mare , astfel incat sa nu-mi mai amintesti vreodata ca la un moment dat am fost atat de mica. O sa fiu mare si ai sa stii !







Suntem...

       E foarte real faptul ca femeile nu stiu ce vor. Toate au un fix vis-a-vis de pantofi si e stiut faptul ca niciodata nu poti avea prea multe perechi de pantofi. Au unghiile lungi, se supun diverselor traume de smulgere a firelor de par  din diverse locuri, pun multe intrebari, vorbesc mult si isi schimba tinutele in fiecare zi. Reusesc intotdeauna sa mai gaseasca trei patru denumiri pentru aceeasi culoare, cresc plante si isi ascund varsta atunci cand isi dau seama ca timpul a trecut un pic prea repede peste ele. Functioneaza ca un mecanism aproape perfect dar din motive pe care nu le stim , la un moment dat se defecteaza, raspund monosoilabic si 'n-am nimic' devine atat de frecvent in vocabularul lor. Uneori doar ofteaza...si te asteapta sa le repari si sa constientizezi ca fie nu ai avut grija de ele indeajuns fie nu ai inteles ca ele functioneaza doar daca uneori le alimentezi cu vorbe frumoase, daca le duci o floare (chiar si pe principiul "azi e marti...si azi vreau sa-ti dau o floare"), si daca le zambesti frumos multumindu-le pentru vreun maruntis pe care oricum il fac in fiecare zi. Femeile nu au trecut ...ci doar amintiri distorsionate pe care le sterg cu buretele ori de cate ori incep vreun nou crampei de viata. Vor sa stie cand esti nascut. Cauta intotdeauna lucrurile din spatele realitatii pierzand uneori esentialul si simt atat de intens. Daca tac inseamna ca o rotita dinauntrul lor nu functioneaza asa cum trebuie dar nu vor avea curajul sa-ti spuna pt ca de fapt sunt lase. Sunt melancolice si se ascund sub rujuri colorate si rimel. Daca isi sparg sufletul in cioburi se vor reconstrui cu inghetata si shopping. Toate credem in lucrurile mici si marunte si curajul nostrul il masuram in greseli. Traim intens si intensitatea iubirii pe care o simtim e determinata de numarul momentelor de suferinta. Si totusi existam ca si cum nu am avea altceva de facut decat sa va iubim.






joi, 3 noiembrie 2011

We are stupid !

            De ce sunt proaste femeile? Pentru ca indura !!!! Cine e de vina cand suferi ? Tu, ca esti proasta sau el pentru ca te lasa sa crezi o gramada de tampenii ? Da, sta in puterea noastra sa schimbam lucrurile. Iar ei ar trebui sa stie , ca o femeie simte cand este manipulata, se complace doar pentru ca asa vrea ea si atinge nivelul maxim de prostie emotionala cand iubeste exagerat de mult. In schimb e de tinut minte, ca inclusiv femeile care nu  gandesc mai departe de coltul strazii simt si stiu cand sunt proaste si toate isi asuma asta desi nu o recunosc, dar va iubesc si desi nu e raspunsul corect se complac. Sa nu credeti ca nu stiu ce fac...e de fapt un mod de viata gresit...pentru ca probabil toate visau cand erau mici sa devina vreo Ecaterina Teodoroiu, adulata prin cartile de istorie.    

         Ce ar trebui sa faci? Sa nu tolerezi nimanui ceea ce nu ai tolera la tine. Povestile despre toleranta le-am tot auzi si circula asemeni Baladei Miorita prin folclorul romanesc (scuzati sarcasmul dar nu ma pot abtine). Sunt femei care tolereaza violenta verbala si fizica, in scop nobil, folosindu-se de scuza iubirii. Pentru ele s-au contruit statui...cu placute de marmura pe care scrie cu litere de-o schioapa "for a stupid one". Care ar trebui sa fie atitudinea? Trimite-l sa-si caute hainele aruncate de la balcon prin fata blocului...macar sa te stie vecinii ca fiind "scorpia dracu' " decat "saraca femeie" care o incaseaza ori de cate ori idiotul are o zi "neagra". Multe dintre aceste femei se folosesc de scuza "copiii". Esti idioata daca ai senzatia ca vor beneficia de o educatie aleasa langa un tata care pune mana pe piciorul de la masa in fiecare seara. Trust me ! Vor fi marcati de puterea exemplului si fetitele de azi vor deveni femeile agresate de maine. Esti idioata daca intr-o astfel de situatia mai pierzi timp evaluand, discutand, cantarind, abuzand de teotia probabilitatilor pentru a estima. Ce sa estimezi ? Numarul vanatailor de pe fata ta si numarul cicatricilor din suflet? La ce bun sa fii fericita daca  esti singura? Nu mai bine nefericita dar cu un bou alaturi? Da suntem tampite ! Suntem niste creaturi cu un lob al creierului care este destinat imaginatiei, si care nu ne e de folos decat in situatia in care scriem pe bloguri sau publicam romane beletristice. In rest visam ca proastele cu ochii deschisi cai verzi pe pereti si visam la schimbare. Ai curaj ! Pune punct, intoarce pagina, si invata inca o data alfabetul...sigur iti va iesi mai bine ca data trecuta!                                                                                                                                                                                                                                                                                                 
          Deci am stabilit : suferim pentru ca suntem PROASTE ...cu P foarte mare si cu floricele. Corect ar fi ca atunci cand iubim sa nu uitam de existenta EU-lui si sa exersam egoismul, pentru a ne proteja sufletul.Daca nu o facem am pierde timp, reparandu-ne, reinventandu-ne, facand "rafting" si shopping therapy pentru ca toate renastem din cioburi asemeni pasarii Pheonix din cenusa. De fapt e uimitoare modalitatea prin care  ne transformam din fetitele cu fundite, rochitele inflorate si zambet larg, care topaie de bucurie in fata telefonului sau al laptopului in care se deschid ferestre roz de messenger in "The strong woman" care articuleaza raspicat cuvintele si da picioare in gura. Insa de la level 1 la level 2 stau teancuri de poze rupte in jumatate , ochi umezi din cauza lui, urme de vene taiate pe toate site-urile de socializare...dar de aceste lucururi uitam.


miercuri, 2 noiembrie 2011

"To do" list

            Daca as incepe sa fac lista lucrurilor pe care le-as schimba la mine, as incepe azi si as termina probabil maine. Am inceput cu stangacie , nestiind de unde sa incep. De la mine? De la tine? De la modul in care traversez zilele, alergand, ca sa nu ma poata atinge nimic? De la ardoarea cu care astept minunea in fiecare zi? As incepe poate de la munca asidua de a-mi ascunde privirea de a ta sau de la momentele in care ma ironizezi si eu continui sa ma ascund de tine, ofticata parca ca nu pot termina dialogul. As continua apoi cu sutele de intrebari pe care le-am adunat si le-am ascuns intr-un sertar, asa, fara raspuns. Sa stii ca astept manualul "Despre tine" ca sa-ti pot descifra formulele dificile. As incepe de la zambetul idiot care mi se asterne pe fata de fiecare data cand te vad si pe care, jur, ca mi l-as retine daca as putea, de la modul in care imi deschid bratele spre tine asteptand sa faci acelasi lucru, de la oboseala acuta pe care sufletul meu o resimte de prea multa teama, de la talentul tau de detectiv , de care totusi nu ai nevoie, ca sa-mi poti interpreta fiecare postare de pe blog...si de la curajul pe care trebuie sa mi-l fac eu. Da ai link direct catre sufletul meu si fac click de fiecare data cand te vad. 





luni, 31 octombrie 2011

Geometrie

       Sunt un cerc, nascut dintr-un compas si un creion cu varful ascutit. M-au desenat cu grija, pe o coala de hartie alba, care a zambit scalen de la primul arc. Mi-a oferit o jumatate din ea lasandu-ma sa inteleg ca in curand nu voi ma fi un cerc singur pe o coala alba la fel de singura si ea. A fosnit de bucurie cand am fost gata si cand mi-au desenat si primele raze am fost atat de mandru ! Din cand in cand mai trageam cu ochiul catre cealalta jumatate alba si catre compasul ramas pe masa. Mi-am imaginat ca in curand acolo va aparea un alt cerc pe care sa-l pot intreba: " Iti doresti sa fii concentricul meu?" . Dar pagina a ramas alba inca mult timp, mi s-au ofilit razele si arcurile s-au arcuit de tristete. 
      
      Compasul a ramas nemiscat in trusa lui si intr-un tarziu creionul si-a facut curaj. Eram un cerc singur si m-as fi multumit si cu un oval creionat frumos. L-as fi ajutat eu sa-si rotunjeasca arcurile pana ar fi ajuns la fel ca mine. Dar nu...pe hartie a aparut un patrat cu varfurile ascutite la fel de mare si frumos. M-am strambat de emotie cand am dat cu ochii de perfectiunea laturilor si am suspinat un pic la vederea colturilor. Mi-am redesenat razele ca sa ma poata vedea ce frumos sunt si l-am intrebat cu timiditate daca-l cunoaste pe PI. Nu mi-a raspuns si a fosnit arogant. Lumea se invartea in cerc si eu nu-mi doream decat sa fiu un triunghi echilateral cu trei colturi frumoase si o mediana ferma, cu superbe unghiuri de saizeci de grade.Stiam ca daca as fi zambit din toate bisectoarele patratul ar fi venit un pic mai aproape si am fi impartit aceeeasi jumatate alba , fara a fi despartiti de vreo nemiloasa indoitura. Dar am ramas acelasi cerc si i-am povestit ca atunci cand voi creste voi fi o sfera si l-am invitat inauntrul meu. La inceput s-a rostogolit de teama dar apoi s-a apropiat incet incet si mi-a fisurat arcurile cu varfurile lui asctutie si apoi a dat inapoi. Ii placea atat de mult sa fie un patrat desenat pe o coala de hartie dreptunghiulara si probabil nu avea destul loc. Aveau amandoi aceleasi colturi frumoase la laturi ferme si m-am rostogolit de tristete ca sa-i pot lasa singuri. 

      
       Mi-am tarat PI-ul cat mai departe de povestea nascuta pe o bucata de hartie, visand inca la momentul cand voi deveni sfera frumoasa si el cubul, pentru care dreptunghiul nu ar ma fi de ajuns.


       

duminică, 30 octombrie 2011

Any idea how not to expect?

   "  You know what’s the one wrong thing we do when we fall in love? We expect. And it just ruins everything.".  Lasa-ma sa-ti raspund franc : " Cum naiba sa fac sa nu astept?"  Ai idee cum am putea sa plutim in deriva catre nicaieri?  Da, nicaieri nu a fost niciodata destinatia finala si promit solemn ca imi voi stabili ca obiectiv principal o excursie catre acest mirific "nicaieri" unde nimeni nu asteapta nimic, unde "a simti" e imposibil de conjugat si unde clar tu nu existi, pentru ca in nicaieiri nu ajunge nimeni niciodata si acolo nu simti nimic. Inainte deajunge probabil va trebui sa ma golesc de tot si sa-mi arunc sentimentele la intrare...desi imi propusesem sa nu mai arunc ceva ce nu-i biodegradabil.

     Gata ma opresc ! O sa incerc sa ma urc in trenul care duce ACOLO. Spre NICAIERI sa vreau? Da ! Acolo sa fie biletul ! O sa-l cer cu voce tare si raspicata. Cu fiecare litera pe care o sa o rostesc o sa ma apuce panica. Dar o sa imi aduc aminte ca de aia plec, ca sa imi aduc aminte, de data asta altfel, despre cum sa iubesc rational. Stiu ca imi e teama ca nu o sa cunosc drumul dar o sa imi amintesc gara.  Ma apuca durerea uitandu-ma catre drumul inapoi. O sa-mi inhat inima in dinti, o sa-mi dezmortesc picioarele si o sa fug de ea cat pot. Nu am bagajele cu mine pentru ca nu am stiut ce sa pun in ele. Pe tine? Nu...pentru ca tu ai cerut biletul catre UNDEVA. Ignor fluieratul trenului si nu ma intorc sa-mi iau la revedere...am facut-o inca de pe vremea cand imi placea sa stiu ca voi ajunge si eu UNDEVA.  Nu privesc pe geam si nu-mi sterg sufletul cu praful lui dar nici nu ma pot ridica sa cobor ....pentru ca mi-ai pus plumb in picioare.  Pleaca trenule odata ! Am plecat? Am coborat? De fapt am plecat vreodata catre NICAIERI? Sau am ales sa merg pe jos spre UNDEVA?


marți, 25 octombrie 2011

Dragostea nu e ceea ce vedem la TV

       Dragostea nu inseamna declaratii fierbinti, ferestre de messenger, emoticoane, si enviroment-uri cu inimoare, panorame ce-ti sugruma respiratia, sarutari in apus si buchete uriase de trandafiri Ai putea sa sa pui "Te iubesc" de o suta de ori pe zi. Ai putea sa-i telefonezi la fiecare cinci minute sa-i spui acelasi lucru. Asta nu inseamna ca-l iubesti. Daca ii faci un cadou fara nici un alt motiv, pe principiul "ziua iubirii noastre e in fiecare zi" , tot nu e dragoste. Daca-l privesti cu drag atunci cand te ajuta sa speli vasele, nu...nu e. Daca abia astepti sa-l vezi ca sa puteti sifona asternuturile tot nu e iubire. Acestea sunt de fapt clisee pe care ni le vand zilnic comerciantii de iluzii. Ne desenam tipare, furate din filme siropoase, si ne incadram viata intre ele, raportandu-ne la istorii inchipuite. 

      Si atunci ce inseamna iubirea ?  Atunci cand inchizi ochii respirandu-i toata fiinta si atunci cand ii deschizi tot langa mine e...asta e iubire. Cand iti arunca cuvinte grele si in ciuda a tot ai vrea sa-l tii in brate...artunci stii ca il iubesti. Daca iti doresti atat de mult sa fii langa el...si sa prespiri prin el, atunci il iubesti. Daca singurii ochi de care te lovesti dimineata sunt ai lui, desi locul de langa tine e gol, e clar ca asta e iubire. Daca atunci cand il privesti zambetul tau miroase a prajitura si il saruti vanilat pe buze ori de cate ori il vezi. Iubirea adevarata nu e copiata dintr-un scenariu cu happy-end.  Iubirea adevarata se castiga, pentru ea muncesti darmand ziduri si inlaturand obstacole...nu are intotdeauna gustul dulce  dar te umple de caldura ori de cate ori o simti.




joi, 6 octombrie 2011

Retetar pentru fericire

     Probabil daca ar trebui sa raspund repede la intrebarea "ce te-ar face fericita" ar trebui sa ma raportez la lucrurile care ma privesc doar pe mine, la lucrurile care imi plac. Care sunt lucrurile care imi plac?

Cartile bune. Nu e foarte specific, stiu. Am citit de 6 ori "11 minute" a lui Cohelio si de fiecare data am sorbit litera cu litera fiecare cuvant la fel ca prima oara. L-am adorat pe Cartarescu si mai nou de cate ori imi pierd pozitivismul pun mana pe "Niste raspunsuri".

Oamenii care zambesc. Vorbesc aici despre zambete adevarate nu despre schimonoseli faciale  fortate. Iar cel mai frumos zambet este cel al persoanei pe care o iubesti

Ski-ul si Rolele, desi de fiecare data ma aleg cu cazaturi si julituri, dar e felul meu de a exersa ridicatul de jos cu zambetul pe buze.

Lumina soarelui. Imi ofera energia de care am nevoie si imi deseneaza zambete pe chip

Ciocolata, aceea foarte fina in invelitori fasnitoare argintii sau aurii.

Diminetile de dupa...dupa ce? Dupa orice...si cand spun asta ma refer la diminetile in care privesc pe fereastra si ma reincarc cu bunadispozitie de care am atata nevoie

Piesele de teatru. Am uitat cat de mult imi placeau...

Zara. Stiu!..Stiu!!

Parcurile seara. Suna a romantism si crocodili roz cantatori  dar o plimbare intr-un parc m-ar face de o mie de ori mai fericita decat un eveniment "monden" 

Filmele, privite cu lumina stinsa si cu sufletul la gura pana tarziu in noapte, cele la care razi pana la epuizare si cele care te fac sa te gandesti la profunzimea vietii si a trairilor

Marea primavara, cand dupa o iarna grea , mi-e atat de dor de ea si cand in sfarsit o privesc de pe mal, am senzatia ca o vad pentru prima oara. E momentul in care vrea vara cat mai aproape sa ma pot arunca in valurile marii mele.

Oamenii curajosi si cei cu ochii limpezi care au curaj sa rosteasca adevarul ai caror ochi nu sunt umbriti de ceata gandurilor imorale 

Lacramioarele. Sunt florile pe care mi-as dori sa le primesc ...fara nici un motiv...fara vreo ocazie anume...

Mirosul Craciunului. E unic, un amestec intre mirosul de brad, cel de scortisoara, cel de cozonac si mirosul din bucataria mamei. Nu incerca sa-l reconstitui in vreo alta zi din an...Pentru ca doar de Craciun il simti pe cel veritabil

Drumurile lungi cu masina atunci cand pot trancani ore in sir pe scaunul din dreapta

Vacantele lungi cu soare, mare, liniste...dulcea deconectare de la cotidian. Nu mi-am dat seama cat mi-au lipsit pana anul asta

Cifra 8 pentru ca e semnul infinitului rotit la 90 de grade.

Sa iubesc si e de ajuns...doua cuvinte sunt de ajuns

       Sunt doar cateva din lucrurile care imi plac desi as mai scrie mult mai mult de atat. Da! Lucrurile care iti plac te pot face fericita si aceste lucruri sunt atat de marunte dar incelasi timp inseamna atat de mult.  
       Nu pot sa traiesc doar pentru mine si doar pentru a-mi implini toare visele. Cred ca fiecare din noi avem puterea de a-i face pe ceilalti fericiti...si aceasta este fericirea veritabila. Fericirea o putem oferi, o putem imparti si fericirea celorlalti poate fi o sursa de inspiratie. Putem zambi iar pentru ca zambetul nostru ar naste un alt zambet, al celui care ne priveste, indiferent daca stim ca suntem priviti sau nu. Ce m-ar face cu adevarat fericita ? Probabil fericirea pe care o pot aduce in sufletul unei alte persoane si uneori poate chiar daca uneori nu am nici cea mai mica legatura cu ea. Poate azi , tu vei fi persoana care ma face fericita insa ramane o intrebare : " ai vrea sa fii parte din fericirea mea? "



miercuri, 5 octombrie 2011

Pantofii mei rosii

      De cand ma stiu mi-a placut sa ma exprim in scris. Desi am intotdeauna cuvinele la mine, mi-au ramas intotdeauna pe buze fara sa fi avut curajul sa le rostesc si am ales sa vorbesc cu degetele. Am scris la un moment  dat cateva randuri despre "pantofii" din viata noastra cu accent dureros de apasat pe "acea pereche de pantofi". Acea pereche de pantofi rosii cu toc pe care o cauti ratacind printre episoadele propriei vieti.
      Da! Iubim tocurile si nu pentru ca nu am fi destul de inalte sau pentru ca tanjim in fata oglinzii dupa picioare subtiri si svelte...le iubim pentru ca ne transforma in fiecare zi, si pentru ca purtandu-le devenim ceea ce uneori nu putem fii : femei fericite cu sclipiri in priviri.
     In vremea in care rataceam printre vitrine i-am vazut si mi  s-a parut ca-mi zambesc si ei. Erau acei pantofi rosii. Mi-am intepenit privirea de tocul inalt, subtire si svelt si intensitatea culorii m-a invadat. Cu bataile inimii accelerate m-am apropiat de ei sa-i pot privi macar de aproape, convinsa fiind ca daca voi pleca fara ei voi ramane cu gandurile spanzurate de rosul acela frumos. Am atins cu degetele textura lor moale si mi-am simtit picioarele tremurand...de emotie. Cand i-am incaltat am simtit ca plutesc si odata cu ei mi-am imbracat sufletul cu caldura. Am simulat doi pasi de dans si mi-am inventat povestea in care as fi dansat o noapte intreaga incaltata cu acea pereche de pantofi; dupa primi doi pasi mi-au amortit picioarele si intepaturile s-au scurs lent catre suflet. I-am aruncat din picioare si am fugit cat mai departe. Mi-am sters din memorie culoarea lor rosie si urmele lor de pe talpi, insa nu am reusit sa sterg si povestea in care pluteam incaltata cu ei. 
      Pantofii cu toc te dor, cand ii porti simti ca pasesti apasat pe cioburi de sticla dar doar purtandu-i te inunda fericirea si trezesti la viata femeia din tine.      Mi-as  acoperi urmele bataturilor cu vise implinite, mi-as masca durerea cu cate un zambet daca as stii ca ii pot pastra doar pentru mine. 
     Azi i-am revazut...insa nu in vitrina, in povestea altcuiva despre muzica, dans si  sclipiri in ochi. Imi voi aminti de fiecare data de ei, de promosiunea unei nopti de solstitiu cu somn intrerupt usor, cand nu mai stiam de unde incep si unde ma termin
         

         

        

duminică, 2 octombrie 2011

Despre pasiune ....in 2 minute

“Passion makes a person stop eating, sleeping, working, feeling at peace. A lot of people are frightened because, when it appears, it demolishes all the old things it finds in its path. 

No one wants their life thrown into chaos. That is why a lot of people keep that threat under control, and are somehow capable of sustaining a house or a structure that is already rotten. They are the engineers of the superseded. 

Other people think exactly the opposite: they surrender themselves without a second thought, hoping to find in passion the solutions to all their problems. They make the other person responsible for their happiness and blame them for their possible unhappiness. They are either euphoric because something marvelous has happened or depressed because something unexpected has just ruined everything. 

Keeping passion at bay or surrendering blindly to it - which of these two attitudes is the least destructive? 

I don't know.”  ( 11 Minute  by Paulo Coelho)




Zambetul

          Te-am privit dimineti intregi. Iti bei cafeaua de fiecare data la fereastra. Ascunsa dupa perdeaua dormitorului meu imi trimit zambetele sa-ti caute sufletul. Le chem inapoi cand imi dau seama ca esti mult prea departe si risc sa ma pierd in mijlocul nemarginitei dorinte de a te avea.

         Iti cunosc pe de rost toate privirile si as putea sa ti le desenez ca apoi sa-ti umpli zidurile albe cu ele. Poate asa vei afla ca cea mai frumoasa privire iti infloreste pe chip atunci cand iubesti.

        Iti cunosc privirea cand sufletul tau este haituit de nepasare si atunci eu  ard pe dinauntru. In jurul tau vad dimineata vise mototolite ,surasuri sparte si iubiri comsumate intre cearceafuri albe. De unde sunt vad pana si urmele pasilor grabiti catre usa. Pentru ca de fiecare data cineva paraseste camera alergand, chinuita de brutalitatea cu care i-ai cotroboit in suflet. In urma ei ramai sa-ti cureti arsurile degetelor care te-au atins ca sa poti sterge repede amintirea strainei care ti-a murdarit asternutul cu trupul ei.

       Intr-o singura dimineata am avut curajul sa dau perdeaua la o parte ca sa poti cauta in mine ceea ce nu ai fi gasit in alta parte. Atunci mi-ai consruit un vitraliu din zambete sparte desi as fi dat orice pentru un zambet intreg de-al tau.  L-as fi ascuns intr-un sertar ca sa-mi hraneasca sufletul atunci cand m-ar fi atins dorul de tine, si m-as fi oprit din a te cauta la fereastra dimineata, pentru ca mi-ar fi fost de ajuns ca mi-ai apartinut numai mie chiar si pentru o secunda.

        Lasa-ma intr-o zi sa-ti curat podeaua de resturi si sa te vindec , ca sa pot arunca perdeaua si sa-mi poti zambi numai mie dimineata.




 

sâmbătă, 1 octombrie 2011

De ce ne dor cuvintele

        Pumnii dor, palmele dor, picioarele in coaste dor. Lasa urme si vanatai pe trup insa pentru cel mult o saptamana. Cuvintele lasa insa vinatai in suflet...nu le vedem in oglinda insa ne paralizeaza de durere si trec atat de greu. Uneori lasa urme care nu se vindeca niciodata si nu ne ramane nimic de facut decat sa ne purtam cicactricile cu capul sus. Lovitura dupa lovitura si alegem sa ne protejam inchizandu-ne in carapace, convinsi fiind ca nu ne poate atinge nimic. Gresit ! Cuvintele care dor se strecoara miseleste pe dedesupt si aleg sa loveasca in portiunea de suflet unde simti durerea mai tare.

        Cuvintele ne dor pentru ca suntem atat de fragezi pe interior si imposibil de vindecat
        Cuvintele dor pentru ca odata aruncate spre noi raman spunzurate de noi si locul lovit sangereaza intens
        Cuvintele care dor au intot deauna gustul sarat si ne parasesc insetati in mijlocul insomniilor
        Cuvintele dor pentru ca biciuiesc sufletele si vinul remuscarilor ramane pe buzele celui care le-a rostit
        Cuvintele dor pentru ca daca nu ar fi rostite ar fi greu de inventat o arma care sa lase urme mai adanci
        Cuvintele dor pentru ca sfarteca buzele celor care le-au rostit daca sunt nedrepte
       
      Cuvintele se rostesc incet, se pronunta litera cu litera, se rumega pe indelete si sunt uneori invelisuri artificiale care niciodata nu sunt mai presus de ceea ce se afla ascuns in noi.


vineri, 30 septembrie 2011

Addicted

 I’ve been in love before, it’s like a narcotic. At first it brings the euphoria of complete surrender. The next day you want more. You’re not addicted yet, but you like the sensation, and you think you can still control things.You think about the person you love for two minutes then forget them for three hours. But then you get used to that person, and you begin to be completely dependent on them. Now you think about him for three hours and forget him for two minutes. If he’s not there, you feel like an addict who can’t get a fix. And just as addicts steal and humiliate themselves to get what they need, you’re willing to do anything for love. (Paulo Coelho)





The same me ? Never !!!

        Stau si ma intreb daca ar trebui sa vin sau daca ar trebui sa plec. Nu-mi mai gasesc ratiunea...probabil s-a tocit si am tot reparat-o de atatea ori ...peticind-o cu raspunsuri pe care mi le-am imaginat,  la intrebari la care nu ai fost in stare niciodata sa-mi raspunzi. Ce a ramas din ea ? Doar un rest sifonat, peste care am calcat violent in timp ce jucam jocul acela greu : " Care iubeste mai putin castiga! ".

       Am jucat jocul asta intr-o goana frenetica,  orbeste, am negat, am izgonit departe de mine slabiciunile doar pentru a-mi apara orgoliul. Iubirea am lasat-o la periferia sufletului,  langa limita imaginatiei, langa amintirile reprimate atata timp,  pentru ca ma facea sa ma impiedic...Ma inrozeam gandindu-ma la ce s-ar intampla daca m-as opri iar. Ar trebui poate sa retraiesc tot, sa retraiesc razboaiele pe care ar refuzat sa le duc, sa imi reiau viata de o mie de ori de la capat pentru a nu mai simti nimic.

      Stiu...firul meu logic e greu de urmarit si nu poate fi inteles. Inchide ochii, retraieste totul cu inima contorsionata de atata caldura sau criogenata de atata frig. Iti programezi sentimentele, ca intr-un algoritm cu linii de cod mult prea complicate, in care nu reusesc sa gasesc iubirea. Nici macar erorile nu reusesc sa zdruncine zidul construit intre tine si tine sau intre mine si tine.

      Ma pot amagi in fiecare dimineata ca imi apartii, cumparandu-te cu o cafea si tu ma poti minti ca respiri doar in prezenta mea. Distrug din temelii zidul si alung orgoliul,  pentru ca prin definitie eu simt...azi insa imi este frig !!!!




      

       

joi, 29 septembrie 2011

Lectii de zbor

        Am scris mai de mult despre lectiile de zbor, despre cum se naste sentimentul in sufletul nostru, despre ce ne face sa iubim. Era o lectie pentru noi insine. Cand nu e anotimpul fericirii noastre oferim lectii de zbor gratuite altora. Chiar daca frigul rasare, ceata ne innabusa si inghetul se asterne peste tot , ajungem sa privim fuga spre tarile calde, a celor care au invatat zborul doar pentru ca se tem de cuvantul "a iubi". Ramanem in urma, alergam cu privirea siluetele care se indeparteaza si ne rupem vietile in bucati, incercand sa completam puzzle-ul acesta dureros cu piesa pe care doar ce am pierdut-o. 

        Atunci cand nu reusim sa umplem golul , alergam spre inapoi, spre mastile pline de praf pe care le-am lasat la marginea drumului. Verificam daca zambetul e tot acolo, le lustruim si ne rescriem povestea pe foi albe...pentru ca foile albe ne intregesc...si ne invata sa ne povestim trairile asa cum cu vocea nu o putem face. Am scrie pagini intregi de cuvinte daca am avea curajul sa le citim cu voce tare, si daca nu ne-am sufoca inainte de rosti finalul. Avem mastile pe fata si hartiile in maini, adormim lesinati de teama inre patru pereti si ne alegem cine vrem sa fim a doua zi.  Maine vreau sa fiu eu !!!! 

     

joi, 25 august 2011

AZI NU !!!!

        Azi nu am chef sa scriu...rasfoiesc drafutrile si imi caut curajul sa apas butonul "PUBLICATI POSTARE". Al dracu' buton !!!! Se incapataneaza sa fuga de sub degetul aratator si degetul meu se incapataneaza sa-l ocoleasca...probabil am o sinapsa a mintii in neregula...Incerc si maine. Pana atunci o sa-mi placa la nebunie ce-i mai jos :) Noapte buna !!!!!




miercuri, 24 august 2011

Momente KODAK si momente SMENA

    Am citit deunazi intr-o revista un articol despre momentele Kodak si momentele Smena...un articol scris de un barbat vis-a-vis de casatorie si mi s-a parut brilianta aceasta clasificare. Desi articolul se referea strict la casatorie, reguli, obicee si traditii mi-am dat seama ca de fapt viata noastra se poate imparti in astfel de momente in functie de intensitatea, frumusetea si unicitatea lor. 
   
   Adevarul este ca toti ne-am nascut intr-un moment KODAK chiar daca marturie stau niste banale poze alb negru. Si da parintii nostrii s-au multumit cu pozele alb negru stiind ca bucuria de a ne avea si de a ne iubi le va colora sufletul. Ne continuam apoi  viata, calcand peste ani...si adunam in albume amintirile, ca pe fotografii. Pe unele le oprim pentru ca vrem sa ramana pentru totdeauna in noi, pe altele le asezam intre ultimele pagini si le ocolim cu privirea. Mi-am imortalizat franturi din viata de fiecare data cand am iubit, am simtit, am castigat, cand m-am ridicat cu demnitate de jos,chiar si cand am alunecat, cand oamenii de langa mine au fost fericiti, cand am avut curaj, cand am articulat cuvinte pe acordul batailor inimii, cand am ascultat astfel de cuvinte. Acestea sunt momentele Kodak. As fi preferat ca in "albumul" meu sa figureze numai astfel de "fotografii" insa ultimile pagini le-am oprit pentru momentele Smena (adica momentele false, regizate, fortate ) care sunt le fel de colorate ca celelalte insa nu stiu sa vorbeasca si nu trasmit nimic. 

    Uneori am reusit performanta de a transforma un moment sublim, real si unic  intr-unul regizat si fals. De fiecare data cand sufletul meu a fost macinat de indoieli si spasme am ales haosul si am calcat in cel mai dureros mod peste sufletul meu. Mi-am luat pozitia invingatotului, am zambit fals, mi-am negat toata suferinta si m-am imortalizat intr-un cadru Smena. Alegem sa facem asta pentru ca indoielile, nesiguranta su suferinta te fac sa te pierzi pe tine si apoi sa pierzi timp cautandu-te din nou. 

    Ei, bine, mie îmi plac momentele Kodak. Port câteva în suflet și amintirea lor ma face să ma simt tare bine. Și nu aș renunța la ele nicicum pentru ca ma fac sa zambesc atunci cand lustruiesc cate o perioada din viata mea. Si totusi chiar daca uneori imortalizam si momente Smena, asta nu reprezinta nimic altceva decat manifestarea sensibilatii sufletului nostru care simte nevoia de a se proteja de "frigul" care il cuprinde, folosindu-se de circuitele mintii.


duminică, 21 august 2011

Cum sa nu fii razboinic

     Cartile de istorie mustesc de povesti despre razboaie si lupte si acestea au lasat amprente peste tot.  Vietile noastre la fel, pentru ca la un moment dat fiecare am luptat asumandu-ne uneori si pozitia de infrant. Daca stau bine sa ma gandesc, in fiecare etapa a vietii mele am avut de purtat cate un razboi si am luptat, catarandu-ma catre ultima treapta...acolo unde de regula stau invingatorii.

     Prima lupta am purtat-o in primul an din scoala, pentru banala coronita la care tanjeam atunci toti si a fost obiectivul cel mai usor de atins. Mi-a iesit de fiecare data. Am continuat sa razbesc in fiecare an pentru ca am adorat scanteia si mandria ce colora de cele mai multe ori privirea alor mei. Am inteles apoi ca imi va fi din ce in ce mai greu sa castig pentru ca telurile mele capatasera complexitatea si maturitatea varstei.

     Am razbit in lupta cu prejudecatile barbatilor care nu credeau ca o femeie poate excela profesional si cu cele ale femeilor frustate care priveau de jos, sub fustele celor are au reusit, imaginandu-si in mod murdar imoralitatea si neconcepand ca ambitia si munca sunt singurele arme care te pot ajuta sa urci la ultimul etaj.

     M-am ciocnit de multe ori de mintea obtuza a masculilor "feroce" care credeau ca orice zambet aruncat politicos poate fi interpretat drept o invitatie la sex nebun si da...recunosc..mi-a placut al naibii de mult sa fiu eu invingatoarea in acest razboi.

    In schimb nu am luptat niciodata pentru iubire. Stiam ca atunci cand lupti pentru sufletul tau ramai cu cele mai adanci urme. Luptele pentru dragoste sunt specifice iubitoarelor de soap-opera si intotdeauna eroinele poarta razboaie, injunghie pe la spate, se tarasc, plang, lovesc, zambesc frumos cand inving si privesc de sus catre nefericitele care isi poarta infrangerea ca pe o povara. Revistele glossy sunt pline de tactici "de lupta", cele mai multe murdare si care au la baza manipularea celui pe care se presupune ca-l iubesti pana in varful unghiilor. Vestea proasta e ca iubirea adevarata e simpla, onesta , se ofera , nu se cerseste niciodata si intotdeauna, ca sa o primesti , e de ajuns sa deschizi usa. Da, nu am luptat niciodata si intotdeauna am ridicat steagul alb inainte ca lupta sa inceapa. In loc sa tes strategii si planuri de bataie am ales sa-mi aranjez cuvintele dupa acordurile inimii, sa ma alimentez cu doze de curaj si sa le strig catre cel care ma facea sa simt.  Da, am conjugat verbul "a iubi" corect, cu accentul pus pe "adevar" desi uneori am ezitat si ma opream dupa primele silabe. Cand m-am impotmolit am cautat ajutor doar acolo unde mi-am lasat sufletul si daca au existat adversari nu le-am declarat niciodata razboi, pentru ca "iubirea" e un cuvand frumos si dulce si nu ai cum sa-l asociezi cu "razboiul" pentru ca in iubire nu exista adversari...iubirea se simte in doi si atat...obstacolele se elimina in doi...reprosurile se fac privind doar o pereche de ochi...si suferinta si dorul se striga doar catre o singura persoana. De multe ori exista tendinta de a cauta vinovati atunci cand pierzi cate o lupta si mereu se condamna cate o treia persoana care de fapt nu e decat ...victima colaterala. Cercul vinovatilor ar trebui sa se rezume la doar doua persoane...pentru ca doar aceste doua persoane au impartit sentimentul. Asadar intotdeauna as alege sa ridic steagul alb...pentru ca as avea garantia ca nu ma voi murdari de noroiul unui camp de lupta murdar si ca unicele pete ar fi urmele zgarieturilor mele.

                                     "Cand armele zanganesc, muzele tac"