Ma certa odata o prietena, cum
ca-mi citeste toate trairile pe blog si ca in curand va ajunge sa-mi stie toata
garderoba de pe facebook. Trebuie sa recunosc ca m-a incercat un oarecare
sentiment de vinovatie , convinsa fiind ca as fi fost un pic prea transparenta si
ca as fi permis la liber accesul in spatiul meu personal, lucru care m-a facut
sa cad pe ganduri.
Am vorbit aici despre lucrurile care imi plac, despre maruntisurile
care imi aduc fericirea, despre pantofii rosii si despre ce m-ar face sa simt,
despre fluturii din stomac. Analizandu-mi profilul de facebook am realizat ca
am lasat sa se vada bucati din viata mea, locurile pe unde am fost, prieteni
dragi, oameni care mi-au tranzitat existenta, lucruri care ma motiveaza, muzica
care imi place, lucruri care va interesau sau nu.
Intrebarea mea la momentul respectiv era : Oare blog+facebook= eu? Ceea ce scriu reprezinta oare ceea ce cred? Tot ce am trait se limiteaza la postarile de pe facebook? Ei bine articulez raspicat din degete, lovind furios tastele : NU.
Iata ce nu ati aflat niciodata de aici: modulatiile vocii mele atunci cand vorbesc despre oamenii care au contat cu adevarat. Cum mi se descreteste fruntea si infloreste zambetul atunci cand imi suna telefonul intr-un anume fel, cum imi straluceste privirea atunci cand vorbesc despre cartile mele preferate, melodia pe care o fredonez la volan in fiecare dimineata in mod obsesiv de 2 ani incoace, cum suna vocea mea atunci cand sunt fericita, gustul pe care il au buzele mele dupa ce devorez ciocolata si ananasul, modul in care, desi sunt nepriceputa la desen, pot creiona in cuvinte tablouri intregi, culoarea ochilor mei atunci cand reconstitui din memorie, fara aparat, poze din copilarie, zambetul pierdut atunci cand ascult muzica mea.
Si acum grabeste-te un pic. Astfel incat sa nu ma gasesti blazata, plictisita fara chef de
a lasa pe cineva sa ma descopere. Voi scrie de acum acolo despre carti , filme,
calatorii si doar uneori despre viata reala ( traita cat mai putin in oglinda
retrovizoare).