Am aripi si totusi nu am zburat niciodata. Mi-au crescut in timp, direct din suflet, infipte in cel mai pur sentiment care s-ar fi putut naste inauntrul unui om. S-au hranit din mine si am asteptat cuminte sa gasesc secunda care sa ma arunce intre nori. In asteptarea ei mi-am lustruit cuminte aripile si mi-am cantarit sufletul, reparat de cateva ori si am concluzionat dureros ca nu voi putea zbura vreodata fara sa privesc inapoi si fara sa pun in balanta iubirile. Sa le cantaresc pe fiecare, sa analizez in detaliu cine a iubit mai mult si cine a iubit mai putin. Stiu ca doar asa as putea sa identific ducea “mare iubire”. In sufletul meu si-au gasit locul iubiri de gramaje si culori diferite, asteptari mari, dezamagiri si mai mari, impliniri efemere si toate astea invelite in trairi intense.
Am crezut de multe ori ( si inca mai cred asta) ca iubirea vietii se simte in doi si in mod egal. Ca in caz contrar, sufletul apasat de prea multa iubire doare , si sfarseste avariat. Nu stiu daca toate fostele iubiri din viata mea au murit pentru ca sentimental a fost impartit injust si dureros de nedrept si mereu mi-a fost frica ca sufletul meu va muri de prea multa apasare, de prea mult frig sau de teama.
Am traversat perioade de lacomie, cand primeam si nu ofeream nimic. Cand priveam de sus sufletele haituite de povara unui sentiment prea mare pentru ele. Asemanam iubirea unui duel intre doi: cine minte, cine inseala, cine doboara la pamant, cine e mai indifferent, ma visam invingatoare si striveam cu tocul pantofilor cioburile ramase in urma mea. Nu am inteles atunci ca in “jocul” asta nu exista invinsi si castigatori ci doar invinsi. O iubire pierduta e de fapt un esec…golindu-ti sufletul nu faci decat sa pierzi. Mi s-a parut de multe ori ca vad marea iubire, de multe ori am plecat eu, dar si mai dureros a fost sa raman in urma, si sa asist amar la o plecare. Si asa am pierdut de fiecare data…chiar si atunci cand am plecat eu.
Dupa ultimul joc , cu sufletul golit am invatat sa ofer. Am oferit timp infinit desi ar fi trebuit sa ofer anotimpuri, suflet, mana mea intreaga , nu un deget, am oferit putin si apoi putinul sa transformat in tot. Am riscat si mi-am cautat drumul cu ochii inchisi si nu i-am deschis nici macar in fata amenintarii ca voi aluneca in haul din fata mea. Am refuzat sa analizez si nu am cantarit nimic, nici macar bataile inimii, pentru ca marea iubire nu cantareste bataile inimii, si nici suferintele ce raman in urma. Asa stiu sa iubesc…si am atatea lucruri sa ma intreb si continui sa fug din fata capcanei raspunsurilor care mi-ar fi omorat vigilenta si care mar fi facut sa-mi retrag inapoi mana intreaga. Nu o voi retrage nici macar de teama ca o retrage catre mine ticsita cu dezamagire, nedreptati si neimpartasiri. Da asa e marea iubire!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu