Arhivistica

Strangea paharul intre degete lungi si subtiri. Ma uitam la el  cum tremura din cand in cand din cauza unui curent rece sau poate a unui fior interor. Gesturile spuneau mai mult decat 1000 de cuvinte. Ochii nu...taceau si parca nu erau acolo cu noi

Era prima data cand observam curburile. Ii priveam adanciturile si tremurul scurt al gatului in timp ce imi vorbea.Mi-am dat seama ca a terminat de povestit cand si-a lasat capul in jos si si-a umezit buzele cu ceaiul cald.

- I-ai trimis flori ? (de ce l-oi fi intrebat asta?)
- Da , am vrut sa stie cum sunt eu de fapt.
- Eu am stiut tot timpul...de asta nu le-am primit?
- Le astepti?
- Acum nu...le-am asteptat...Acum e dezordine peste tot...sentimente, resentimente...trebuie sa le stampilez cu ' trecut' si sa le ascund pe undeva.


- Ma arhivezi?


Imi umezesc stampila si te privesc inca o data : te-am privit, te-am auzit, te-am mirosit, te-am gustat...

- Acum ca stii de ce am fost a ta ...treci in folderul TRECUT
- Fericirea se termina la mine?
- Nu, de acolo ar fi trebuit sa inceapa !

Tweet

As putea sa injur in loc sa pun un titlu?

Cat de mult mi-ar fi placut sa fiu puternica si sa stiu totul despre viata! Dintre cele doua femei care ma poseda, pe asta de acum o urasc. Copilul asta rasfatat cu ochii adanci care ma tot intreaba de unde rasare soarele m-a facut sa ma satur si de zi si de noapte. Prima femeie absenteaza astazi. A plecat sa si caute pantoful pierdut.


-  Trimite-o in concediu pe femeia puternica si ia-ma un pic  in brate, copil frumos!
- E imposibil. Azi port pantofii negrii Louboutin. Azi nu am voie sa fiu copil
- Arunca-i din picioare !
-Imi promiti ca ma duci sa pasesc desculta pe nisip ? Ma duci s-o vad?
- Nu pleaca nicaieri...Va fi mereu acolo...Nu mai avem timp...
- Pe-al meu l-am ferecat intre pozele cu tine... pe vremea cand nu purtam pantofii astia blestemati de femeie puternica !
- Da-i jos! (se apleaca si imi ia un pantof)
- Nu aici. Nu acum. Nu vreau. Te rog nu-l arunca!


"Nu-l lasa" imi sopteste femeia puternica. "Ultima oara cand ai facut asta vai pasit desculta pe asflat incins"


- Am sa te gasesc mereu
- De asta mi-e teama. ( " De fapt iti e teama ca n-o sa te caute")
-Copil frumos !


Cand am ajuns acasa femeia cu Louboutin din oglinda m-a intrebat "Cine era?". I-am raspuns "L-am cunoscut mai demult. Mi s-a lipit sufletul de privirea lui. Stii? Ni se potriveau povestile"

Tweet

Poveste (I) - incercare

Stateam amandoua tolanite pe canapeaua din living. Eu cu telecomanda in mana ea , butonanad nervos telefonul. Imi placuse Cristina dintotdeauna  si ma uimea cu forta cu care renastea dupa vreun esec fie el sentimental sau profesional. De data asta se chinuia sa-mi citeasca un mail pe care dorea sa i-l trimita barbatului pe care-l iubea cu ardoare de vreo 13 luni si eu trebuia sa-mi dau acordul pentru insiruirea de cuvinte dulci gen : iubire, noi, eu, tu.  Am recunoscut stilul pentru ca ,, de altfel, casuta mea de e-mail era ticsita de genul acesta de drafturi; da drafturi pentru ca nu am avut niciodata curajul sa apas pacatosul de buton “send”si daca am facut-o la un moment dat am regretat.

“ Iubitul meu,

Ai aparut TU si odata cu tine zambetul meu. Stii ca nu mai zambisem de mult si mi-am upgradat fericirea cu fiecare minut cat ai stat langa mine.  Fiecare ora fara tine e lunga si ma indeparteaza de perfectiunea spre care tind…Cu fiecare zi ce trece eşti tot mai departe. Mi-e frica ca ai sa incepi să dispari.Ştii ce s-a întâmplat după ce s-a terminat tradiţia noastră de duminică seara? Ştii ce s-a întâmplat după ce am încetat să ne mai bem minţile până la 5 dimineaţa în fiecare duminică, doar ca să nu fim ca toţi corporatiştii ăia distruşi care se bagă în pat de la 8 seara, se uită la Divertis şi apoi sting veioza ca să nu fie obosiţi a doua zi la birou? Ştii care a devenit noua mea tradiţie de duminică seara? Iti scriu tie…Nu-ti gasesti locul si probabil n-ai sa ti-l gasesti vreodata daca ai sa continui sa te intrebi daca cumva locul tau e langa mine pentru ca de fapt nu ai fost niciodata langa mine…”bla bla bla

…m-am chinuit vreme de jumatate de ora sa o conving sa nu trimita mesajul si alta jumatate de ora am ascultat-o insiruindu-si defectele, pentru ca de fapt era convinsa ca Robert ar fi iubit-o mail mult daca s-ar fi apropiat de modelul de perfectiune. I-am explicat ca noi femeile cand iubim cu ardoare , pana la plasele, functionam perfect insa din cand in cand avem nevoie sa ne alimentam cu strangeri in brate si gesture culese din strafundul sufletului. I-am explicat ca daca la un moment dat functionam eronat e ca, poate, iubirea vietii noastre a gresit undeva. 


       Dupa ora de palavragit mi-am dat seama ca eforturile mele erau zadarnice sic a atare a trebuit sa-I smulg telefonul sa dau delete draft si sa –i explic cu un ton mai ridicat decat de obicei “ They don’t like nice girls! Be a bitch! “ . Yes right ! Nici eu nu credeam asta. Adevarul ca imi propusesem si eu de vreo cateva ori sa incerc sa joc rolul asta, si de fiecare data am esuat lamentabil intorcandu-ma la privirea pierduta si plina de adoratie pentru “nataraul” (asa-l alintam eu in mintea mea ) de care eram profund indragostita. Dar mi-as fi dorit din suflet ca rolul asta sa-I iasa Cristinei numai sa nu o mai vad suferind.

          Pe Robert il cunoscuse in urma cu 13 luni intr-un supermarket la raionul de gadget-uri, si o cucerise cu siguranta de sine si cu zambetul. Apoi a realizat cate lucruri aveau in comun…intr-adevar zambeau frumos impreuna si li se potriveau povestile si aveau toate sansele ca impreuna sa-si construiasca povestea. Din pacate Cristina nu auzise de “Contabilitate”-a lui Marin Sorescu , parafrazata de mine in felul urmator “ barbatul pe care l-ai iubit si barbatul care nu te-a iubit fac zero”.  ( Va urma)

Tweet

Trebuie sa schimb multe lucruri

şi n-am curaj să încep cu nici unul. Trebuie să încep de undeva. De la mine, de la tine, de la motivul pentru care m-as tara de la o ora la alta, aşteptând să se întâmple un miracol sa pot trai iarasi si sa pot zambi iarasi, de la permanenta muncă de a evita să-ţi întâlnesc privirea, de privirea lasata in jos in unele momente cand imi ascund cuvintele, de la miile de întrebări pe care le-am strâns în cap, de la misterul crizei prin care trec bărbaţii când realizează că nu mai au chiar 25 de ani, de la zâmbetul pe care nu mi-l pot reţine când intri în încăpere, de la căldura care îmi invadează corpul, de la avântul pe care şi-l iau braţele mele spre tine când te apropii, de la oboseala mea cronică, de la un suflet încremenit de spaima unei deziluzii, de la pasii sovaelnici care ar fi trebuit sa fie siguri si apasati cand prima lacrima a alunecat pe obraz, de la talentul de detectiv pe care îţi doresc să-l ai, pentru că n-ai sa primesti indicii , de la curajul pe care va trebui să ţi-l faci, pentru că de data asta chiar nu mai am de gând să ridic nici un deget. Trebuie, într-adevăr, să schimb foarte multe lucruri. Aşa că...spun START...

Tweet

Inelul

Mi-am cumparat un inel

….cel mai mare…cat toata indoiala mea. Gripele sufletesti se vindeca cu dusuri reci nu cu ceiut cald

            Iubirile complicate aflate la limita intre neimpartasit si imposibil, sunt ca o boala cronica lunga si grea pe care te straduiesti sa o duci pe picioare. Sunt zile in care te cuprinde senzatia de bine  pe care o ai cand cand te trezesti si care aproape iti pacaleste simptomele. Zile in care oamenii din jurul tau se minuneaza de cat de infloritor arati fara sa stie ca e doar un invelis de fals desenat cu dexteritate. Insa zilele astea suna a gol, si nu le compenseaza pe cele in care sintetizezi mental, toate remediile care nu au dat vreun rezultat. Uneori zilele bune iti dau elan ca sa poti trece prin cele rele, rapid ca intr-o cursa de maraton.  Doar ca atunci cand vorbim despre dragoste neimpartasita secundele se transforma in zile, luni si poate chiar ani, iar suferinta apasa asupra ta asemeni unei tone de fier care nu face decat sa te traga in jos au sa te faca sa te simti ca in stupida farsa cu bancnota.  In care EL are bancnota legata cu ata si o arunca ironic spre tine, care te chinui sa o prinzi,  si atunci cand intinzi mana sa o apuci cineva o trage mai departe. Si de cele mai multe ori acel cineva este el.

          E normal sa-ti doresti sa faci parte din povestea lui. Ai dat probe pentru un rol in filmul asta si desi nu l-ai primit pe cel principal ai acceptat si partituri de figuranta, in speranta ca la un moment dat vei merita mai mult. Si totul pentru speranta ca vei obtine rolul principal. Pe merit, fara pile…fara interventii..doar asteptand in umbra sa fii invitata la casting . Sunt situatii cand se intampla sa avem un rol, minuscul ce-i drept cu replici scurte dar speram ca e filmul vietii. Si credem ca filmul acesta al vietii, contrar peliculelor de Oscar, nu poate fi derulat inainte-inapoi pentru a sari peste momentele dureroase, si ca trebuiesc traite toate, unul cate unul. Daca cumva traiesti in ecuatia “daca el..” inclestata de suferinta si fara puterea de a varsa o lacrima, sfatul acesta iti va fi de ajutor : “ sulfa in sus niste spuma si apoi priveste fix spre tavan. Nu exista prilej mai bun de a plange decat sapunul care-ti aluneca in ochi” ( a spus-o Almudena Solana in povestea unei femei care si-a pierdut sotul si care nu mai are puterea si curajul sa planga).

           In general oamenii cand se despart, ard scrisorile, rup pozele si dau foc tuturor amintirilor. Tu ai putea sa faci altceva : du-te si cumpara-ti un inel ieftin de zirconiu, cu o piatra in mijloc pe care sa-l porti pe inelar si cu care sa umpli golul ramas in urma. Un inel care sa-ti aminteasca de tot ce ti-a lipsit vreodata si ca de fapt nu ai vrut pe “cineva” ci doar pe “el”. Il vei purta de fiecare data cu sufletul strans si ori de cate ori vei vedea stralucirea pietrei te vei vedea in sfarsit pe tine.

Tweet