Cartile de istorie mustesc de povesti despre razboaie si lupte si acestea au lasat amprente peste tot. Vietile noastre la fel, pentru ca la un moment dat fiecare am luptat asumandu-ne uneori si pozitia de infrant. Daca stau bine sa ma gandesc, in fiecare etapa a vietii mele am avut de purtat cate un razboi si am luptat, catarandu-ma catre ultima treapta...acolo unde de regula stau invingatorii.
Prima lupta am purtat-o in primul an din scoala, pentru banala coronita la care tanjeam atunci toti si a fost obiectivul cel mai usor de atins. Mi-a iesit de fiecare data. Am continuat sa razbesc in fiecare an pentru ca am adorat scanteia si mandria ce colora de cele mai multe ori privirea alor mei. Am inteles apoi ca imi va fi din ce in ce mai greu sa castig pentru ca telurile mele capatasera complexitatea si maturitatea varstei.
Am razbit in lupta cu prejudecatile barbatilor care nu credeau ca o femeie poate excela profesional si cu cele ale femeilor frustate care priveau de jos, sub fustele celor are au reusit, imaginandu-si in mod murdar imoralitatea si neconcepand ca ambitia si munca sunt singurele arme care te pot ajuta sa urci la ultimul etaj.
M-am ciocnit de multe ori de mintea obtuza a masculilor "feroce" care credeau ca orice zambet aruncat politicos poate fi interpretat drept o invitatie la sex nebun si da...recunosc..mi-a placut al naibii de mult sa fiu eu invingatoarea in acest razboi.
In schimb nu am luptat niciodata pentru iubire. Stiam ca atunci cand lupti pentru sufletul tau ramai cu cele mai adanci urme. Luptele pentru dragoste sunt specifice iubitoarelor de soap-opera si intotdeauna eroinele poarta razboaie, injunghie pe la spate, se tarasc, plang, lovesc, zambesc frumos cand inving si privesc de sus catre nefericitele care isi poarta infrangerea ca pe o povara. Revistele glossy sunt pline de tactici "de lupta", cele mai multe murdare si care au la baza manipularea celui pe care se presupune ca-l iubesti pana in varful unghiilor. Vestea proasta e ca iubirea adevarata e simpla, onesta , se ofera , nu se cerseste niciodata si intotdeauna, ca sa o primesti , e de ajuns sa deschizi usa. Da, nu am luptat niciodata si intotdeauna am ridicat steagul alb inainte ca lupta sa inceapa. In loc sa tes strategii si planuri de bataie am ales sa-mi aranjez cuvintele dupa acordurile inimii, sa ma alimentez cu doze de curaj si sa le strig catre cel care ma facea sa simt. Da, am conjugat verbul "a iubi" corect, cu accentul pus pe "adevar" desi uneori am ezitat si ma opream dupa primele silabe. Cand m-am impotmolit am cautat ajutor doar acolo unde mi-am lasat sufletul si daca au existat adversari nu le-am declarat niciodata razboi, pentru ca "iubirea" e un cuvand frumos si dulce si nu ai cum sa-l asociezi cu "razboiul" pentru ca in iubire nu exista adversari...iubirea se simte in doi si atat...obstacolele se elimina in doi...reprosurile se fac privind doar o pereche de ochi...si suferinta si dorul se striga doar catre o singura persoana. De multe ori exista tendinta de a cauta vinovati atunci cand pierzi cate o lupta si mereu se condamna cate o treia persoana care de fapt nu e decat ...victima colaterala. Cercul vinovatilor ar trebui sa se rezume la doar doua persoane...pentru ca doar aceste doua persoane au impartit sentimentul. Asadar intotdeauna as alege sa ridic steagul alb...pentru ca as avea garantia ca nu ma voi murdari de noroiul unui camp de lupta murdar si ca unicele pete ar fi urmele zgarieturilor mele.
"Cand armele zanganesc, muzele tac"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu