Ma chinui sa imi amintesc primul castel de nisip. De fapt nu imi amintesc decat secunda in care valul l-a naruit. Nu imi amintesc numarul turnurilor, inaltimea zidurilor, imperfectiunea unghiurilor dar reusesc sa imi amintesc totusi numarul pasilor spre mare. Mintea mea a salvat doar secunda in care valul a luat cu el , in acel dute-vino ,TOT. Am crezut ca in fiecare nou an ma voi familiariza cu arta de a construi ceva in fata rasuflarii unei mari furioase. Am inteles ca uneori fundatia nu era solida, ca peretii nu erau destul de drepti sau poate nu am reusit vreodata sa fiu un architect destul de priceput.
Mi-a permis ultima oara sa proiectez colorat pe hartie castelul pe care mi l-am dorit. Mi-am permis chiar indrazneala de a-l infrumuseta cu arcade…intr-un mod agresiv de frumos. M-am apucat de treaba tremurand din toate zambetele…am pus fir langa fir, mi-am ranit degetele scormonind nisipul, si mi-am tocit mintea si privirea catre orizont…masurand valurile. Primele s-au oprit timid la marginea zidurilor si mi-am muscat buzele pregatindu-ma sa mai fotografiez o prabusire cu tot cu suflet. Am zambit toata cand vedeam neputinta marii de a ajunge la el, si am tresarit de incantare. Mi-am spus ca sunt puternica si ca am nevoie de rabdare . Nu-mi mai simt de mult degetele amortite, si ma ustura privirea cu care masor, calculez si aproximez in fiecare secunda inaltimea valului, sperand ca voi mai castiga o zi, o saptamana, o luna. Castelul asta trebuie sa reziste !!!! Pentru ca de data asta mi-am zisit sufletul in el. Felicitari ! Oare aproape am reusit sa ma mai mint o data? Aproape!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu